“Veşnicia s-a născut la sat”

În preajma Sărbătorilor de iarnă, odată cu pregătirile specifice, îmi aduc aminte de vremurile în care, alături de cei dragi, petreceam la țară. Se întâmpla în anii copilăriei, când tradițiile din satul românesc de: Crăciun, Anul Nou, Bobotează sau în oricare altă zi de sărbătoare erau respectate cu sfințenie. Eu una așa le-am perceput și mi-au rămas întipărite în memorie, dar mai ales în suflet. Ce frumos era satul românesc, plin de farmec și animat la maximum. Acum, e pustiu, fără tineri, cu vârstnici neputincioși care încă mai speră într-o minune. În zilele noastre, când aglomerația, agitația, poluarea și disconfortul urban, la fel și alte efecte nedorite ale “modernismului exacerbat”, sunt tot mai dificil de suportat, îi determină pe români, în special la vârsta pensionării, să se reîntoarcă la sate, căutând acolo, ca pe o icoană sfântă, liniștea sufletească. Tot acolo vor să redescopere farmecul satului de odinioară, cu istoria, tradițiile și obiceiurile sale, cu frumusețile naturii și mireasma aerului curat și reconfortant, cu micile lor îndeletniciri casnice și agricole. Numai că, din păcate, în vremurile acestea tot mai tulburi și grele pentru țară, evident din varii nefericite motive, satul românesc trăiește adevărate drame economice, sociale și demografice, însemnând deopotrivă: sărăcie, migrație, îmbătrânire și depopulare. Perspectivele, cu toate promisiunile din ultimii ani a tuturor celor care au condus și conduc, sunt la fel de sumbre, inclusiv perimarea a tot ceea ce definește mediul rural, cu trecutul și importanța sa istorică și spirituală, cu modul de viață și tradițiile seculare ale poporului român. Mânați de nevoi, tinerii din satele românești au pleacat în lumea largă și cea mai mare parte dintre ei nu s-a mai întors, chiar dacă îi cheamă locul nașterii și rădăcinile neamului. Fără îndoială că principală cauză a ruinării satului românesc este determinată de lipsa tot mai evidentă a resurselor pentru un trai decent, a locurilor de muncă, cu atât mai mult cu cât agricultura care, în primul rând, definește mediul rural, se confruntă cu mari probleme legate de finanțare și dezvoltare. În satul românesc, nu putem constata decât exodul, abandonul și scăderea drastică a natalității. Asistăm tot mai rar la oficierea unor cununii, la nașteri și puținele botezuri în care se creștinează pruncii. În schimb, ne-au plecat și ne pleacă la Domnul rând pe rând bătrânii. Odată cu ei pleacă esența umană și spirituală strămoșească, iar satul românesc își pierde valorile perene și duhul tradițiilor, obiceiurilor și sărbătorilor. Este adevărat că în satul de astăzi, atât cât mai poate rezista în fața unor așa-zise modernizări în “debara”, este inevitabil necesară favorizarea îmbunătățirii condițiilor de trai ale oamenilor. Numai că, în inconștiența noastră, continuăm să mutilăm deopotrivă autenticitatea, vechile tradiții arhitectonice și frumusețea satului de odinioară. O spun și specialiștii, care pentru a reînvia interesul pentru viața la sate, se pot crea în interior toate facilitățile și pretențiile existenței cotidiene la fel ca la oraș. Bisericile, altădată neîncăpătoare, sunt astăzi goale, inclusiv la marile sărbători; școlile au lăcatul pe ușă; cabinetele medicale nu există sau sunt deschise o oră pe săptămână; farmaciile sunt o “rara avis”, apa și canalizarea în majoritatea satelor românești sunt doar pe hârtie… .  “Veșnicia s-a născut la sat” va rămâne doar o propoziție frumoasă și caldă, scrisă în cărțile pe care tot mai puțini dintre cei care vin nu le vor mai răsfoi în viitor. Le vor arunca la tomberon.